februarie 9, 2010
Într-un grăunte de nisip să vezi întreaga lume
Şi raiul într-o floare din sălbăticie,
Să ţii în palmă nesfârşirea fără nume
Şi într-un ceas s-aduni o veşnicie…
To see a world in a grain of sand
And a heaven in a wild flower,
Hold infinity in the palm of your hand
And eternity in an hour…
(William Blake)
februarie 8, 2010
(Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea acestui text fără acordul scris al autoarei.)
(…) Îi era teamă să se apropie însă ideea că l-ar fi putut întâlni o făcea să înainteze prin întunericul rece. Nu era nimeni pe stradă şi această singurătate o făcea să se simtă specială în dorul ei nemărginit, unică. Într-o clipă a ajuns la clădirea unde ştia că nu avea voie să intre. Câteva trepte o despărţeau de elevaţia întregii ei fiinţe. Tăia cu privirea întunericul pentru a pătrunde locul pasiunii ei interzise. A urcat încet cele patru trepte însă nu reuşea să vadă nimic. Cu un gest involuntar, a dus mâna la buzunarul hainei unde a găsit un capăt de lumânare şi un chibrit. Ţinându-şi respiraţia pentru a nu pierde şi scânteia ultimului băţ de chibrit ce l-a găsit în cutia udă, a aprins încet lumânarea. Himerele pereţilor goi, cenuşii i-au invadat razele irisului albastru. În faţa ei, la distanţă de o bătaie de inimă se desluşea o uşă mare, de lemn vişiniu, pe care strălucea un număr auriu: 29. Oare ce se afla dincolo de uşă? Oare ce semnifica acel număr? Nu avea puterea să apese pe clanţă însă ştia că uşa oricum era încuiată. Mii de întrebări dar şi mii de temeri o făcuse să dea un pas înapoi, lipindu-şi spatele de peretele cenuşiu. Ceara îi ardea degetele însă nu simţea decât privirea îngheţată din spatele ei. Se întoarse brusc iar lumina plăpândă a flacărei căzu pe un tablou cu ramă neagră ce susţinea parcă întregul ei univers. Ridică lumânarea pentru a vedea mai bine privirea ce-i îngheţase spatele: da, era el, dar nu era singur. Era cu ’ea’ şi păreau atât de nefericiţi în ignoranţa şi simplitatea lor, încât arătau hidoşi. Până şi culorile tabloului se estompaseră, lăsând loc albului apăsător şi rece, ce le dezvăluia sentimentele la fel de îngheţate. Şi-a găsit suflul pentru a stinge lumânarea şi a ieşit grăbită din clădire parcă pentru a nu se lăsa pradă acelui alb îngrozitor. Nici nu observase că treptele dispăruseră. Paşii o duceau în întunericul nopţii nesfârşite spre culorile din inima ei iar în minte îi rămăsese doar imaginea hidoasă şi numărul auriu încrustat în lemnul unui necunoscut închis… (…)
Alte fragmente puteţi citi aici.
februarie 7, 2010
Atunci când zăpada se aşterne peste pământ , îmi pot închipui că păşesc peste nori.
(Takayuki Ikkaku)
februarie 6, 2010
februarie 5, 2010
Aş vrea să pun punct timpului, situaţiei în care mă aflu, lumii, inimii… Aş vrea să smulg toate strânsorile sufletului, să sparg toate barierele respiraţiei, să plec la capătul lumii şi să trântesc uşa în urma mea. Aş vrea să nu mai gândesc, să nu mai simt… Aş vrea să-mi pot aşeza capul pe pernă fară să-mi fie frică să mă trezesc a doua zi în acelaşi timp, în acelaşi spaţiu, aş vrea să pot dormi fără să visez, să pot visa fără să mă trezesc… Aş vrea să pot râde fără ca mai apoi să plâng, să pot alerga fără ca mai apoi să mă aşez, să pot iubi fără ca mai apoi să urăsc. Aş vrea să pot trăi fără ca fiecare pas să-mi fie o piedică şi aş vrea să ajut pe cei nevinovaţi fără ca cineva să facă tot posibilul ca aceştia să nu poată trăi. Aş vrea să mă ascund undeva unde să nu pot fi găsită de nimeni… Vreau să pun punct timpului, lumii, oamenilor, sentimentelor, durerii, disperării, agitaţiei, neliniştii, vacarmului, gândurilor, inutilităţii, simplităţii, blamării, răutăţii, nedreptăţii, neputinţei, aşteptării… Punct.
Din aceeaşi serie: Zi neagră, Coşmarul.
februarie 5, 2010
I’ll be the garden, you’ll be the snake
All of my fruit is yours to take…
februarie 3, 2010
Anul de graţie 1978, noaptea de 2 spre 3 februarie, ora 2, luna în descreştere, viscolul răscolea nămeţii înalţi… Venea pe lume, în mijlocul unei familii fericite, cea care avea să scrie mai târziu: “Primeşte fulgerul meu, /Sărută fericirea /Şi vei trăi veşnic.”… “Ia-mi cerul de iarnă din ochi…/Îngheaţă-mă cu sărutul tău…/Sau topeşte-mă…”, cea care va descoperi frumuseţea versului şi nobleţea exprimării sentimentelor în proză, cea care se va revolta împotriva unei lumi mult prea simple pentru a o înţelege, cea care va cunoaşte fericirea din aroma cireşelor amare, cea care va simţi împlinirea din râsul nevinovat, cea care va înfrunta decăderea şi va face cunoştinţă cu nimicnicia, cea care va gusta măreţia dragostei şi-i va învăţa paradoxurile, cea care va iubi ninsoarea, necuvântătoarele şi florile de câmp…
La mulţi ani mie! 
Mulţumesc celor care mă cunosc şi se află tot timpul lângă mine; mulţumesc celor care au părăsit această lume dar au rămas în inima mea; mulţumesc celor care m-au primit în viaţa lor şi nu mi-au mai dat drumul; mulţumesc cititorilor acestui blog, care mă cunosc dar nu scriu; mulţumesc cititorilor care nu mă cunosc dar îmi scriu şi îmi înseninează zilele cu scrierile lor…
februarie 2, 2010
(Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea acestui text fără acordul scris al autoarei.)
(…) A trecut pe lângă dulapul vechi cu uşi de lemn de cireş sculptate parcă într-o toană de euforie bahică. O mireasmă o făcuse să tresară şi să-şi curme avântul. Nările-i mici şi-au deschis curbele pentru a face loc miresmei dulci ce aluneca direct spre inimă. Amintiri învăluite în mimoză proaspătă năpădeau acum pe pardoseala irişilor ei albaştri amestecând culoarea cerului de ianuarie cu razele soarelui de mai. Simţi un fulg de zâmbet care i se aşeză încet pe umărul dezgolit. Dacă ar fi avut un grăunte de timp în plus pentru a-l opri din pieire… Încă îşi îndulcea buzele cu şoaptele lui pierdute, încă escalada muntele tandreţii din amintirea atingerii lui, încă spera, încă visa… Îşi amintea de mirosul de mimoză, de umărul gol, de sărutul dintre lumină şi întuneric, de şalul ţesut din speranţe ascunse ce o învelea în nopţile fără lună, de foşnetul umbrei lui ce o făcea să-şi ţină respiraţia, de fulgi de fericire din călimări albastre, de braţele lui în care odată a găsit un grăunte de timp în plus… (…)
Alte fragmente puteţi citi aici.
februarie 1, 2010
februarie 1, 2010
(Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea acestui text fără acordul scris al autoarei.)
Opreşte-mi privirea
În raza ta de fir de lume-azură,
Gândeşte-mi atingerea
În suflul tău de flacără desculţă,
Împleteşte-mi din vise albastre
Cuvinte de dor fremătat,
Alungă-mi din temeri cu iz de fior
Şi cerne-mi săruturi
Cu braţe de dor…
Învăluie-mi trupul
În pene de zâmbete frânte,
Cuprinde-mi urechea
Cu slove de şarpe-nfrunzit
Ucide-mi timpul de lacrimi
De uitări aşteptate
Şi îmbracă-mă-n vrajă cu aromă
De picuri de soma de vis…
- pentru tine, oriunde-ai fi…
ianuarie 31, 2010
Mergeam pe câmp; eram singur. Deodată mi s-a părut că aud în spatele meu paşi uşori, atenţi… cineva mă urmărea parcă. M-am întors şi am găsit o bătrânică mărunţică, adusă de spate, înfăşurată din cap până în picioare în zdrenţe cenuşii. Nu i se zărea decât faţa: o faţă gălbejită, smochinită, cu nasul ascuţit şi gura ştirbă. M-am apropiat. Bătrâna s-a oprit.
- Cine eşti? Ce vrei? Cerşeşti? Aştepţi pomană?
Bătrâna n-a răspuns. M-am aplecat şi am văzut că avea amândoi ochii acoperiţi cu o pieliţă albicioasă aproape străvezie ca la unele păsări care-şi apără astfel ochii de lumina prea puternică. Atâta doar că la bătrână pieliţa aceea nu se mişca şi nu descoperea lumina ochiului. M-am gândit că este oarbă.
- Vrei pomană? am repetat eu. De ce mergi după mine?
Dar bătrâna tăcea mereu şi numai s-a făcut parcă un pic mai mică. M-am întors şi mi-am văzut de drum. Dar iată că aud din nou în spatele meu aceeaşi paşi uşori, egali, de parcă se furişa cineva pe urmele mele. „Iarăşi femeia aceea!” m-am gândit eu „De ce s-o fi ţinând scai de mine?” Dar tot în sinea mea am adăugat: „e oarbă, s-a rătăcit şi acum merge călăuzită de auz, ca să ajungem împreună la vreo locuinţă. Da, da, aşa trebuie să fie.”
Dar o ciudată nelinişte puse treptat stăpânire pe gândurile mele: mi se părea că bătrânica nu numai că mergea după mine, dar că ea îmi îndreaptă paşii, mă împinge când la dreapta, când la stânga şi că fără voie mă supun voinţei sale.
Totuşi am mers înainte. Dar iată în faţa mea, tăindu-mi calea, se găseşte ceva negru… se zăreşte, se cască tot mai tare… un fel de groapă. „Mormântul!” îmi fulgeră prin minte „Iată unde mă împinge.”
M-am întors brusc… bătrâna stă iarăşi în faţa mea… dar acum vede! Se uită la mine cu nişte ochi mari, răi, cu o privire de pasăre răpitoare… Mă apropii de ea, de obrazul ei, de ochii ei… Şi din nou aceeaşi pieliţă opacă, aceeaşi faţă oarbă, inexpresivă. „Ah! Bătrâna este chiar soarta mea. Acea soartă de care nu scapi!”
„Nu scapi! Nu scapi! Dar ce-i nebunia asta? Trebuie să încerc.”
Mă reped în lături, schimb drumul. Merg repede. Dar paşii uşori foşnesc ca şi mai înainte în spatele meu, aproape, tot mai aproape. Şi în faţa mea se cască iarăşi groapa aceea neagră. Mă întorc în altă parte… Acelaşi foşnet în urma mea, aceeaşi pată lugubră îmi iese în cale. Şi oricât mă sucesc şi mă învârtesc ca un iepure încolţit… mereu aceleaşi şi aceleaşi lucruri.
„Stai! mă gândesc. Am să te trag pe sfoară. N-am să mai merg nicăieri!” Şi mă aşez pe pământ. Bătrâna se opreşte în spatele meu, la doi paşi. N-o aud, dar simt că e aici, alături.
Şi deodată pata neagră pe care o văzusem în depărtare pluteşte, se târăşte spre mine!
Doamne! Mă întorc. Bătrâna mă priveşte, drept în faţă şi gura-i ştirbă se strâmbă de râs:
- N-ai să scapi!
(Ivan Sergheievici Turgheniev – “Bătrâna”)
Sursa foto: http://www.hayko.com/paintings.htm
ianuarie 30, 2010
Am primit de la Băiatul ciudat o leapşă-chestionar. Acestea sunt întrebările:
Principala trăsătură a caracterului meu:
Calitatea pe care o prefer la un bărbat:
Calitatea pe care o prefer la o femeie:
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei:
Principalul meu defect:
Ocupaţia mea preferată:
Visul meu de fericire:
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea:
Ce-aţi vrea să fiţi?
Ţara în care-aş vrea să trăiesc:
Culoarea preferată:
Floarea preferată:
Pasărea preferată:
Prozatorii mei preferaţi:
Poeţii mei preferaţi:
Eroul meu preferat:
Eroina mea preferată:
Compozitorii preferaţi:
Pictorii preferaţi:
Eroii din viaţa reală:
Eroinele din istorie:
Bautura şi mâncarea preferate:
Numele preferat:
Ce detest cel mai mult:
Personajele istorice pe care le detest cel mai mult:
Fapta militară pe care-o admir cel mai mult:
Darul natural pe care-aş vrea să-l am:
Cum aş vrea să mor:
Starea de spirit actuală:
Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă:
Deviza mea:
Pentru că eu am răspuns la acest chestionar în articolul Cine sunt eu, o să dau această leapşă mai departe la următorii din listă (dacă doriţi, puteţi prelua şi întrebările de la chestionarele Pivot, Calle & Bouillier ):
ianuarie 30, 2010
We sit in the mud… and reach for the stars… (Ivan Turgheniev)
Sursa photo: http://nkray.deviantart.com/
ianuarie 30, 2010
“Dragoste fără restricţii? Ca şi cum iubirea ar putea fi altfel decât liberă! Omul a cumpărat inteligenţa, dar toate milioanele din lume nu pot cumpăra iubirea. A subjugat indivizi, dar toată puterea de pe pământ nu e capabilă să subjuge dragostea. Omul a cucerit naţiuni, dar toate armatele lui nu pot cuceri dragostea. Omul a înlănţuit şi a pus obstacole spiritului, dar este total neajutorat în faţa dragostei. Aşezat pe un tron înalt, înconjurat de toate splendorile şi măreţiile pe care le poate comanda cu bogăţia lui, omul este totuşi sărac şi nefericit, dacă dragostea îl ocoleşte. Şi dacă dragostea rămâne alături de el, până şi cea mai săracă cocioabă radiază de căldură, viaţă şi culoare. În acest fel, dragostea are puterea magică de a face dintr-un cerşetor un prinţ. Da, dragostea este liberă; ea nu poate înflori în altă atmosferă.” (Emma Goldman)
ianuarie 28, 2010
(Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea acestui text fără acordul scris al autoarei.)
Răsucesc sensul cuvintelor
Şi destram amintiri în sunet de chitară.
Aştept nopţile să mă rătăcesc
În şoaptele gândurilor
Picurate de secunda dilatată
A timpului întinat de nelinişte.
Mă pierd în zbor de întuneric perfid
Şi cad pe un zâmbet…
Agăţată de o lacrimă de sticlă.
Prinde-mi cugetul
De o coardă de chitară albastră,
Răsfaţă-mi setea
cu ploi de sărutări de liră,
Topeşte-mi rătăcirea de gheaţă
Şi cântă-mă cu atingeri de sunet …
De chitară…
Mai multe poezii găsiţi aici.
ianuarie 27, 2010
“Un om care are o părere prea bună despre el însuşi este ca şi cel ce călătoreşte într-un balon: toţi oamenii par mai mici decât sunt în realitate, dar în acelaşi timp toţi îl văd mai mic decât se crede el.” (autor necunoscut)
The first balloon crosing of the English Channel, 7 January 1785- oil painting made in 1840 by E W Cocks
ianuarie 26, 2010
Nu prea am timp să caut melodii… norocul meu că am dat peste nişte oameni minunaţi pe aici care îmi oferă din când în când prilejul să ascult ceva de calitate care să-mi gâdile plăcut urechile şi sufletul… Mulţumesc Dan!
ianuarie 25, 2010
(Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea acestui text fără acordul scris al autoarei.)
(…) În incursiunea ei de miez de noapte către colţurile necunoscute ale fiinţei ei, a ajuns la locul care nu-i dădea pace… la inimă. O simţea încă vie, încă fierbinte în ciuda gerului de dincolo de fereastră. Şi-o simţea vibrând, strigând, alunecând către el ca un ocean care îl ademenea să se scufunde în valurile sale aburinde. Îl chema la malul ei, să se îmbete de aroma brizei ei, să-l cuprindă cu toată măreţia adâncului şi să nu-i mai dea drumul… În zadar îşi astupa urechile căci vocea lui calină spărgea sunetul valurilor inimii ei care se izbeau de pereţii îngheţaţi ai disperării. În zadar lupta să-şi desprindă trupul de braţele lui tandre căci tremura la atingerea fierbinte a pornirii lui chiar şi prin munţii de gheaţă ai aşteptării. În zadar închidea ochii căci prin întunericul îngheţat al durerii, îi simţea privirea ce îi spărgea sufletul cu dorinţa ei.. Îşi dorea ca tumultul valurilor să se transforme în liniştea fierbinte a atingerii lui, ca aburul oceanului să fie înlocuit de pasiunea descătuşată a unor corpuri cufundate în plăcere, ca privirea pătrunzătoare să fie înlocuită de degetele călătoare pe tărâmul curbelor ei ademenitoare, ca vocea lui să se transforme în fiorul mut al iubirii inconştiente… Îşi dorea ca realul să se transforme în iluzie pentru a putea fi distrus, ca posibilul să se transforme în imposibil pentru a nu putea fi dorit… (…)
Alte fragmente puteţi citi aici.
ianuarie 25, 2010
Iertarea este mireasma pe care violeta o lasă pe călcâiul care a strivit-o. (Mark Twain)
ianuarie 24, 2010
Am primit un premiu de la CornelT, căruia îi mulţumesc! 
Trebuie să dau acest premiu mai departe la 5 prieteni din blogroll. Câştigătorii sunt: Camelia, Geanina, Octav Pelin, StropiDeSuflet, Zamfir Pop.
“Si sa nu cumva sa credeti ca primiti doar premiul si atat. Nuuuuuuu. Aveti de facut urmatoarele:
1.Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali;
2.Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legătură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul;
3.Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post care ne explica ce este cu premiul;
4.Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr. Linky List
5.Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.”
Update: Am primit încă o dată acest premiu de la Camelia. Mulţumesc mult!
ianuarie 21, 2010
Este iarna care îmi place: zăpadă multă, soare, ger… Din cauza volumului de muncă de pe omadesign şi a unei răceli ce mă încearcă de ceva vreme, o să lipsesc puţin de pe aici. 
Sper să revin curând! Pe 3 februarie e ziua mea aşa că pregătiţi din timp cadourile! Până atunci, spor la scris şi să vă bucuraţi de iarnă din plin!
Update, 23 ianuarie – Am şters blogul Revolta de azi! Nu şi revoltele! O să găsiţi toate articolele la categoria Revolta de azi de pe acest blog. Îmi cer scuze pentru comentariile dispărute. Cei care aveaţi la blogroll şi acel blog am să vă rog să efectuaţi modificările necesare. Mulţumesc!
ianuarie 19, 2010
Ce zi frumoasă! Ger şi soare.
Iubita mea, mai dormi tu, oare?
Deschide ochii larg şi sari
Din somnul dulce. Iată zorii.
Acum în calea Aurorii
Ca Steaua Nordului răsari.
Aseară viscolea într-una.
Arar ieşea pe ceruri luna
Din nouri, şi-o asemănam
Cu-o palidă, gălbuie pată.
Iar tu stăteai îngândurată…
Şi-acuma… uită-te pe geam:
Albastru-i cerul, şi covoare
De nea se-ntind lucind la soare.
Copacii în pădure-s goi
Şi negri. Brazii verzi se-mbracă
În străvezie promoroacă,
Şi râu-i sclipitor de sloi.
Pluteşte-odaia-ntr-o lumină
De chihlimbar, şi soba plină
Trosneşte. E plăcut aici;
Visarea lângă foc e bună…
Dar dac-aş spune-acum să pună
Pe roib la sanie?… Ce zici?
Pe pârtii să zburăm, departe,
Pe unde calu-o să ne poarte
Atât de zbuciumat în frâu:
Pe câmpul cu zăpada groasă,
Şi prin pădurea ieri stufoasă;
Şi pe la mult iubitul râu.
(Alexandr Sergheevici Puşkin )
ianuarie 18, 2010
,,Imnurile Sacre nu sunt altceva decât expresia celei mai înalte filozofii pitagorice; ele sunt un adevărat rezumat al învăţăturilor esenţiale, cuprinzând elementele de perfecţiune pe care oamenii, având deja întipărită în suflet vocea divină, le-au aşternut în scris pentru a-i învăţa pe cei ce vor veni după ei. Putem spune că ele sunt cea mai frumoasă podoabă a nobleţei omului, că nu sunt doar cuvintele de neuitat ale unui singur om, ci întruchipează doctrina întregului corp al pitagoricilor.” (Hierocles)
Cinsteşte înainte de toate pe Zeii nemuritori, în ordinea ce le-afost rânduită de Lege.
Respectă jurământul. Cinsteşte apoi pe Eroii glorificaţi.
Cinsteşte şi pe Geniile pământeşti, împlinind tot ce este hotărât de lege.
Cinsteşte pe tatăl tău, pe mama ta şi pe rudele ce-ţi sunt apropiate.
Dintre ceilalţi oameni, fă-ţi prieten pe cel încununat de virtute.
Supune-te întotdeauna în faţa vorbelor blânde şi a faptelor folositoare.
Nicicând să nu-ţi urăşti prietenul pentru o greşeală de nimic,
atât cât poţi; căci posibilul vecin e cu necesitatea.
Află că toate acestea sunt astfel, şi învaţă să biruieşti cele ce urmează:
(mai mult…)
ianuarie 18, 2010
A fost odată, în vremurile străvechi, spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară. O avea închisă într-o colivie şi-o îngrijea atât de bine încât zilnic pasărea câştiga în frumuseţe, penele ei devenind tot mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură. Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiul stăpân. Însă, în nechibzuita ei aventură, pasărea tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel, chiar dacă stăpânul a putut să închidă, în sfârşit, pasărea hoinară în colivie, n-a putut însă să repare şi stricăciunile făcute de ea în călătoria ei… La fel se întâmplă şi cu cei care lasă, necugetaţi fiind, să le scape gândurile din colivia minţii lor. Câtă vreme ţii gândurile întemniţate, ele îţi aparţin. De îndată ce le laşi să-şi ia zborul sub formă de cuvinte, ele scapă şi pot să-ţi pricinuiască mari neajunsuri. Să fii fericit dacă nu se întorc deformate, ciuntite şi pline de ameninţări pentru seninătatea celui nebăgător de seamă…
Alte poveşti puteţi citi AICI.
ianuarie 17, 2010
(Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea acestui text fără acordul scris al autoarei.)
Ţi-ai retras privirea spre golul din tine
Ce s-a spart în fulgi de pasăre vie,
Te-ai oprit din vis, din carusel de vine
Şi-ai închis o poartă peste-a minţii colivie.
Din fereastra inimii ai şters un vag răsunet
Iar printre visele-mi de stele de-asfinţit,
M-ai nins cu-o iarnă plină-n fum de vuiet
Şi dorul mi l-ai transformat în mit.
M-ai luat în pumn şi-ai strâns fără oprire
Lăsându-mi lacrimile în zadar să curgă,
Şi ţi-ai lipit gura de gheaţă în vis de amintire
Pe fierbinţeala frunţii mele ce te-alungă.
Ai tăcut din murmurul de timp uitat
Şi mi-ai aruncat fiori, nedumeriri albastre,
În drumul tău spre lumea fără de păcat
Ţi-ai retras privirea din ochii-mi călători prin astre…
ianuarie 16, 2010
(Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea acestui text fără acordul scris al autoarei.)
-poezie scrisă la cererea unui cititor-
La margine de lume, din palma-I înflorire,
În sterp pământ sărac,
de beznă întinat,
El a sădit un fir infim, ce fără de sclipire
Creştea-n privirea-I blândă,
De oameni alungat.
Dispreţu-I era prieten, durerea aşternut
Venin avea-n pahar
Şi suferinţa-I era hrană,
În chin şi asuprire de noi era ţinut,
Străpuns pentru păcate
Ne-a vindecat prin rană.
Pe drumuri fără cale, prin rătăciri şi ceaţă
Umblarăm noi ca Domnul să-I dea
asupra-I infamii,
şi a tăcut şi dus spre chin în viaţă,
asemeni mieilor cei paşnici
la-njunghiat de vii.
De-ai Săi I-a fost luat suflul
Şi-ntins lângă mişei,
Fiind Cel făr’ de vină,
Prin chin şi jertfă şi-a dat trupul
Ca noi, cei prinşi în întuneric
Să mergem spre lumină.
Cu-o viaţă a venit în a noastră lume
Dar îmbrăcat în răni adânci,
A luat cu el spre-acel tărâm divin,
Păcate fără de iertare, fără nume
În drumul Său cel drept, spre nemurire,
Din palma de-nceput…
ianuarie 16, 2010
Cea mai dificilă etapă a vieţii nu este cea când nu te înţelege nimeni, ci aceea când nu te înţelegi pe tine. – The most difficult phase of life is not when no one understands you, it is when you don’t understand yourself.
ianuarie 15, 2010
Leonard Salmen, un grafician polonez, despre care astăzi nu se mai ştie aproape nimic, a intrat în istoria artei prin performanţa de a fi ilustrat aproape toate poeziile lui Mihai Eminescu, poezii ce au fost publicate la începutul secolului XX.
În epocă nu există corespondenţă care să nu cuprindă şi cărţi poştale ilustrate cu opera lui Eminescu, realizate de Leonard Salmen.
În perioada 1895-1925, depozitele de cărţi „Şaraga” (din Iaşi) şi „Socec” (din Bucureşti) au scos, la concurenţă, cărţi poştale ilustrate cu poeziile lui Mihai Eminescu, realizate de Leonard Salmen.
Leonard Salmen este primul grafician care a organizat o expoziţie personală cu lucrări inspirate de poeziile lui Eminescu. Expoziţia a fost deschisă la Galaţi, în anul 1909, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea poetului. El va ilustra şi volumul de versuri ce apare în 1910, prin grija lui I. Scurtu.
Leonard Salmen a realizat, în perioada 1895-1924, câteva sute de lucrări, de diferite dimensiuni: tuşuri, creioane, cărbuni, tempera şi laviuri, care au ilustrat poeziile lui Eminescu, ilustraţii care au circulat în ţară, în străinătate şi care au dăinuit până astăzi. Câteva din aceste lucrări sunt adevărate opere de artă: „Împărat şi proletar”, „Epigonii”, „Junii corupţi”, „Strigoii”, „Scrisoarea III” şi altele.
O serie din aceste ilustraţii, la poeziile lui Eminescu, au ca subiect chiar poetul, mai cu seamă la acele poezii cu caracter autobiografic. Astfel, chipul poetului, în diferite perioade din viaţă şi ipostaze, îl întâlnim în ilustraţiile la poeziile: „Scrisoarea II”, „Singurătate”, „Trecut-au anii…”, „Cugetările sărmanului Dionis”, „Noaptea…”, „Departe sunt de tine…”, „La steaua”, „Luceafărul”, „Venere şi Madonă”, „Din valurile vremii…”, „Înger şi demon” şi altele.
Amicului F. I.
Visuri trecute, uscate flori
Ce-aţi fost viaţa vieţii mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele.
Cum ochiul urmă un meteor,
V-aţi dus cu anii, ducu-vă dorul.
Precum cu toamna frunzele trec;
Buza mi-e rece, sufletul sec,
Viaţa mea curge uitând izvorul.
Candela ştersei d-argint icoane
A lui Apolon, crezului meu,
Mă topesc tainic, însă mereu
De ale patimilor orcane.
Sau ca un nour gonit de vânt,
Alerg pe calea vieţii mele,
O buhă care, ţipând a jele,
Bântuie urma unui mormânt.
Viaţa-mi se scurge ca şi murmura
Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii,
Mă usc ca crucea pusă-n câmpii
Şi de blesteme mi-e neagră gura.
Îmi târăsc soarta ca un vultur
Ce îşi târăşte aripa frântă,
Viscolul iernii moarte îi cântă,
Moarte, îi râde tot de-mprejur.
Am uitat mamă, am uitat tată,
Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seacă, gândul netot.
Pustiul arde-n inima-mi beată.
Numai prin caos tu îmi apari,
Cum printre valuri a navei velă,
Cum printre nouri galbena stelă,
Prin neagra noapte cum un fanar.
Te văd adesea frunte senină
Ca şi gândirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ţi arde-n sufletul meu
C-o flamă dulce, tainică, lină.
Gândind la tine nu voi să mor,
Îmi blastăm însuşi eu mântuirea,
Orb, nebun, care blastămă firea,
Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor.
Dar dacă gândul zilelor mele
Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu
Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:
Voi, când mi-or duce îngerii săi
Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe a mea frunte
Şi să-mi pui lira de căpătâi.
(Mihai Eminescu, 1869)
Sursa: un material primit pe mail şi http://digitalin.ro/luceafarul/
ianuarie 14, 2010
Filmul Ashes and snow e fără exagerare o experienţă spirituală şi în acelaşi timp genul de film de artă care nu va fi difuzat în cinematografe decât poate cu greu. Miza lui? Să creeze poetic şi simbolic o lume în care oamenii şi animalele trăiesc într-o comuniune magică. Creatorul lui Ashes and snow, fotograful canadian Gregory Colbert, mărturiseşte că, pentru el, animalele sunt nişte capodopere ale naturii, iar realizarea acestui film constituie munca lui de-o viaţă.
“In exploring the shared language and poetic sensibilities of all animals, I am working towards rediscovering the common ground that once existed when people lived in harmony with animals. The images depict a world that is without beginning or end, here or there, past or present.” (Gregory Colbert, Creator of Ashes and Snow)
Filmul a presupus peste 40 de expediţii în India, Egipt, Burma, Tonga, Sri Lanka, Namibia, Kenya, Antarctica, Insulele Azore si Borneo, din care a rezultat o oră în care imagini incredibile se succed lent. Incredibile pentru că vezi, pe rând, un balet acvatic între om şi elefant, copii dormind între picioarele elefanţilor, ca în braţele unor mame uriaşe, leoparzi care sar graţios peste copilul ce doarme sau se aşează lângă el veghindu-l. Şi toate astea după ce afli că nici una dintre imagini nu a fost generată pe calculator sau colată prin diverse tehnici. În cei 10 ani de pelegrinari, artistul a fost plecat în 47 de expeditii şi a strâns material fotografic şi video cât pentru 2 vieţi. Apoi, în 2002, la Veneţia, şi-a prezentat opera singulară - Ashes and Snow – 150 de fotografii de mari dimensiuni (alese din câteva zeci de mii), un film documentar de 1 oră şi 2 filme-haiku de 7 minute.
Filmul are şi un site, pe care poţi vedea multe dintre fotografiile care rulează în cele 60 de minute pe peliculă. Pagina web, mai ales varianta flash, enhanced, este o mică bijuterie – străinătatea pozelor şi a muzicii, dându-ţi un puternic sentiment de imersiune în lumea onirică a lui Colbert. Pentru a vedea repede fotografiile pe un computer mai slab sau cu o conexiune nu tocmai bună, încearcă şi varianta basic.Tot de pe site vei vedea cum Colbert a dezvoltat un adevărat proiect Ashes and snow, pentru că, adiacent filmului, fotograful a iniţiat şi un muzeu itinerant în care-şi expune fotografiile (The Nomadic Museum). Timpul în care Muzeul Nomad va călători prin lume cu fotografiile lui Colbert la dimensiuniuni mari, printate pe hârtie japoneză, este de 10 ani.
Cadrele sepia, care se derulează cu o lentoare onirica, reprezintă ceea ce Colbert numeşte un bestiar universal, şi nu unul al unei anumite culturi. In expediţiile sale a intrat în contact cu peste 45 de specii totemice ale planetei, care l-au inspirat în realizarea acestui documentar incredibil, un haiku al unei lumi în care comuniunea om-animal e una ritualică, se petrece într-un timp al meditaţiei. Câteva filmuleţe din Ashes and snow găseşti pe youtube.
Pe timpul celor 60 de minute nu se întâmplă nimic. Pur şi simplu imaginile se succed, iar tu rămâi cu un gol emoţional în stomac şi nu-ţi dai seama cum au putut sta elefanţii atât de aliniaţi, cum de zbura vulturul atât de aproape de femeia care dansa în întâmpinarea lui, de ce nu muşcă leopardul… Golul din stomac creşte uşor, odată cu muzica foarte specială şi poveştile scurte care se aud: “scrisori” imaginate de Colbert ca fiind scrise de un bărbat pentru soţia lui în timpul unui an, pe măsură ce descoperă comunicarea misterioasă dintre om şi animal. Aceste scrisori, legate în piele, tipărite pe o hârtie specială, au fost grupate într-un roman, la fel de suprarealist ca şi imaginile din film, care poate fi cumpărat de pe siteul Ashes and snow. Bestiarul lui Gregory Colbert spală multe dintre păcatele noastre împotriva animalelor, din păcate nu pe toate.
Feather to fire
Fire to blood
Blood to bone
Bone to marrow
Marrow to ashes
Ashes to snow.
ianuarie 14, 2010
ianuarie 14, 2010
(Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea acestui text fără acordul scris al autoarei.)
(…) Razele lunii se întrezăreau printre norii pufoşi adunaţi desupra universului ei parcă anume pentru a-i şterge din plumburiul zilei tocmai încheiate. Fulgii se aşterneau pe străzile care purtau amprenta lui, pe clădirile pe care nu cu mult timp înainte îşi odihnise privirile, pe copacii care o lăseseră de atâtea ori să-şi adăpostească neliniştile, pe umbrele trecătorilor îngânduraţi… Liniştea şi inocenţa zăpezii contrastau puternic cu zvâcnirile inimii ei. A privit îndelung aceste aşchii de nea care i se aşterneau pe sufletul ei de sticlă şi zeci de întrebări îi făceau tâmplele să-i palpite. Golindu-şi mintea şi lăsând toate frământările inimii şi a minţii să se alăture dansului molcom al fulgilor de nea, şi-a mutat privirea spre masa de scris care îi oferise de atâtea ori culcuş trăirilor ei. O ceaşcă de cafea plină pe jumătate cu lichidul îmbietor o ademenea cu aburul ei amărui. Cu un zâmbet ironic, degetele ei au atins uşor ceaşca, lăsând căldura porţelanului să-i cuprindă mâinile mici, de copilă. Cu o mişcare lină şi cu teama de a nu răscoli dulceaţa băuturii care se încăpăţâna să se pitească în amărăciunea aburilor, a dus ceaşca la gură. Valuri de amintiri dulci i-au cuprins buzele fremătânde. Picături fierbinţi i se împrăştiau în corp, în fibre şi în simţire. Şi-a întors ochii de iarnă spre dansul cristalin al fulgilor. Cupola care îi adăpostea devenise purpurie cu nuanţe de violet de stânjenel. Cerul îi cerea parcă răspunsul la două întrebări care o chinuiseră în lumina trecută a soarelui. Ar fi vrut să fie ea aceea care să-i răspundă şi, în acelaşi timp, ar fi vrut să fie ea aceea care să nu le rostească. Şi totuşi, în decorul de poveste se auzea ecoul acestor întrebări care îi îngusta pliul orizontului ei emoţional… Cum trăieşti aşteptând ceva ce nu va veni niciodată? Cum să speri la ceva ce nu se va întâmpla niciodată? (…)
Alte fragmente puteţi citi aici.
ianuarie 13, 2010
Sursa foto:http://allsizewallpapers.blogspot.com/
ianuarie 12, 2010
ianuarie 12, 2010
Am auzit în ultima vreme zvonuri de genul “Preţurile la apartamente vor scădea substanţial”. Însă este cineva, acolo, care are grijă ca asta să nu se întâmple – agenţiile imobiliare. Preţurile ar trebui să fie într-adevăr mici, însă au rămas la fel de mari. Cum? Să luăm de exemplu metropola oraşul Roman. Îmi aduc aminte de prima agenţie din oraş care prin minciuni, prin manipulare şi prin fals, cu ajutorul unor personaje dubioase, a reuşit să se impună pe piaţa imobiliară, să prostească mii de oameni, să obţină profituri uriaşe de pe urma naivităţii şi a dezinformării cumpărătorilor sau a vânzătorilor. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci, doar că au mai apărut şi alte agenţii fantome prin tot felul de apartamente care, alături de intermediari mai mult sau mai puţin clienţi ai poliţiei, continuă să ţină ridicată ştacheta preţurilor, urmărind astfel doar propriul interes. Câţi dintre noi nu am acceptat să plătim un preţ exagerat pentru că agenţii ne-au explicat că “ăsta este preţul pieţei şi mai ieftin nu găsiţi”? Mă revoltă ignoranţa oamenilor, faptul că au încredere în aceşti hoţi, faptul că iau de bune unele zvonuri anume plasate pentru a duce în eroare. Mă revoltă faptul că nimeni nu-i controlează, că au pus monopol pe ziare şi televiziune cu anunţurile lor false cu preţuri de nimic, că, pe de o parte, oamenii scad din preţul unui imobil care ar valora mult mai mult şi, pe de altă parte, plătesc un preţ mult prea mare pentru ceva care nu valorează mai nimic. Mă revoltă nesimţirea şi tupeul agenţilor care nu ştiu ce tehnici să mai scornească pentru a păcăli un client. Mă revoltă nepăsarea autorităţilor şi prostia celor mărunţi…
Update ian. 2010 – Articol preluat de pe blogul revoltelor (pe care, între timp, l-am şters!) Îmi cer scuze pentru comentariile pierdute!
ianuarie 12, 2010
Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel le ia vântul, spunea Nicolae Iorga. Gândurile şi scrierile mele rătăcesc undeva între Poezii mai mult sau mai puţin sensibile, Picături de fericire captivă, Fragmente în proză, Revolte mai mult sau mai puţin înţelese, Imobiliare sau Gânduri despre viaţă, între Culori şi Sărbători ale Pământului adunate în câteva pagini.
Imaginea: Georg Friedrich Kersting
Este interzisă reproducerea, copierea, editarea şi publicarea textelor semnate de autoare, fără acordul scris al acesteia.
|
 | mihaela13o on Gândul zilei de azi, 9 fe… |
| mihaela13o on Gândul zilei de azi, 9 fe… |
 | sevenfloor on Gândul zilei de azi, 9 fe… |
 | anonim on Gândul zilei de azi, 9 fe… |
| mihaela13o on Punct. |
